Vuiește iară sânul iernii
În urechile pribege
Zbârlește pielea, gerul
Mândrește inima, lerul
Iar vrăjile sortite cărnii
Se-nvinețesc fărădelege.
Curge zațul alb pe cărare
Cuget dulce al neantului
Ce se naște într-o splendoare
Amintind tainele cântului.
Și acum, te îngrop în suflet
Mireasmă ciudată a luminii
Care străbate ochii în fuget
Copleșind asprimea dorului...
De ceasuri bune ritul tău mă pângărește
Mă lași iară orb și logodit cu gheața
În propriul sânge cald trupu-mi amuțește
Robindu-mi pe veci c-un rece suflu, viața.
